vineri, 24 februarie 2012

Păcat originar

(Autorul textului: Casian Balabasciuc)


Nu-mi pasă că peste un anumit timp, mai repede ori mai târziu, voi muri. Orice fiinţă plăteşte cu dispariţia favorul de a fi trăit. Nu regret că am agonisit mai puţin decât aş fi putut să o fac, ori că am risipit prea mult din puţinul meu. Dacă regret ceva din viaţă este numai că puterea care mi-a fost dată ca om s-a dovedit prea mică pentru marile iluzii care mi-au însoţit trecerea. Odată captiv în chingile societăţii nimeni nu reuşeşte să învingă imensele ei metehne, ba dimpotrivă, trebuie să se pună cumva de acord cu ele, ca să nu se pomenească strivit, stors, măcinat, desfiinţat de greutatea lor. Iar singura posibilitate de a o face este acceptarea, fie şi tacită, a sensului pe care acea societate l-a ales. De cele mai multe ori sensul în care merge omenirea îl aleg reprezentanţii ei cei mai lipsiţi de scrupule, pentru care nu există sentiment, cei ce dau buluc către putere, animaţi de instincte primare, de orgolii sau de ignoranţă. Egoismul se însoţeşte mereu cu alte racile, iar atunci când este dublat şi de lăcomie, devine distructiv pentru întreaga lume. Omenirea nu de inteligenţă duce lipsă, ci de responsabilitate. Iar asta este asemenea unui foc aţâţat pentru încălzire într-o casă în care nu există sobă. Inteligenţa fără responsabilitate nu este doar dăunătoare, ci este o adevărată primejdie. Lumea se lasă uşor împinsă în direcţia propriei pierzanii şi prea greu, dacă nu şi prea târziu, acceptă calea anevoioasă către devenire. Mult mai facilă este căderea decât înălţarea.

Nu pot decât să regret că am trăit într-o lume minunată, pe care a trebuit să o văd din ce în ce mai mizeră, mai scăpătată, mai nevolnică.

Voi trece pragul dintre lumi cutremurându-mă la gândul că odată cu mine se cufundă în nefiinţă specii întregi de animale şi plante care, cel puţin până la generaţia mea, au vieţuit în siguranţă pe o planetă care le-a aparţinut.

Se vor topi în neantul nefiinţei atâtea locuri curate şi peisaje de vis, lăsând în urmă jegul civilizaţiei pe care nu ne-am preocupat nici un moment să-l curăţăm, ba mai mult, l-am îngroşat cu stăruinţă în speranţa unor câştiguri iluzorii. Natura clădită cu greu de o evoluţie lentă, în milioane de ani, devine o ruină măcinată de răni imposibil de vindecat produse de lăcomia cu care societatea omenească a muşcat din ea timp de un secol. Năvala către confort, huzur şi lux a sfârtecat principii ale naturii, altfel bine ticluite, dar care nu au ştiut lua în calcul prostia omenească.

Pământul nu aparţine unui partid, unui popor, ori unei specii. Toate acestea îi aparţin lui, cu condiţia să-şi accepte destinul, fără a încerca să-l modeleze după propriile fantezii. A corecta natura este o impietate, după cum a o suprima este o nerozie.

------------------------------------------------------------------------------
Imaginile de mai sus sunt surprinse pe valea Negrişoarei, în Munţii Grinţieşului, la nici 25 km de locul în care iese la lumină cea mai pură apă a României: Aqua Carpatica.
--------------------------------------
Sponsor echipament foto: