duminică, 9 septembrie 2012

Mai avem o șansă!

Titlul postării de față nu e nicidecum exagerat. De patru ore, de când ni s-a întâmplat "întâmplarea", încă nu mi-am revenit. În lumea cu susu'n jos în care trăim, isprava despre care voi povesti aici pare desprinsă dintr-un roman SF (ținând cont că a avut loc undeva, în spațiul carpato-danubiano-pontic)! Dar să n-o lungim:
Profitând de o duminică din cale-afară de frumoasă, am hotărât în unanimitate să facem o plimbare sus, pe Rarău. Oarecum în criză de timp, am urcat până la intersecția de sub Piatra Șoimului cu mașina, nu cu bocancii. Am parcat, ca de obicei, regulamentar, fără să încurc pe nimeni, nicicum, în triunghiul dintre drumuri, ținând cont că plănuiam să rămânem sus cel puțin trei-patru ore. Peste drum (unul dintre ele, nu contează care), un grup mărișor de tineri tocmai desfăcea bagajele mai mult sau mai puțin culinare, semn că abia ajunseseră. Extragem din portbagaj rucsacii, bețele și restul fursecurilor necesare preumblărilor montane și, tocmai când să pornim spre vârf, zăresc, în mijlocul drumului, un balsam de buze (strugurel sau cum s-o fi numind, din acela care seamănă cu un ruj) nou-nouț, cu aloe vera. În prima fază, recunosc, am avut intenția să-l iau, mai ales că pe vârf bate vântul mereu și, după ceva efort, efectul combinat e că-ți faci pupătoarea zdrențe. Da' cum să-l iau, dacă nu era al meu? Îl pun în spatele mașinii pe o pancartă din acelea inspirate, pline de mesaje mobilizatoare cu focul în pădure și gunoaiele aruncate aiurea (inutile, dealtfel, după părerea mea: care e cu bun simț n-are nevoie de asemenea pancarte iar care e mistreț, mistreț rămâne, chiar de i-ai pune câte un afiș în fiecare brad), cu gesturi largi, doar-doar m-o vedea careva din grupul de peste drum. 
* * *
Până aici a fost introducerea. 
Sărim peste cuprins, care a fost foarte complicat, cu plimbări lungi, flori de colț, pui de viperă, mârlani care erau în stare să-și ducă mașinile până pe antenele de telecomunicații de pe vârf, grătare la Mao cu mulți prieteni, lumină bună, peisaje faine și, în final, regruparea către mașină.
* * *
Aici începe partea cea mai interesantă: încheierea. Când să urcăm în mașină (ATENȚIE! la șapte ore și jumătate de la debarcare), Loredana constată că și-a pierdut banii (fiți fără grijă, nu mulți: câteva hârtii de zece lei) și își aduce aminte ca prin vis că parcă i-au căzut când a coborât din mașină. Mare pagubă! zic. Pornim spre casă și după câțiva metri, rămân mut! (prietenii știu că mi se întâmplă foarte rar...). În ștergătorul din dreapta erau împăturiți frumos banii pierduți! Eu am următoarea explicație: mergând pe principiul sănătos că nici o faptă bună nu trebuie să rămână nepedepsită, posesorul strugurelului cu aloe vera și-a recuperat averea și în compensare a protejat-o pe a noastră.

Străine, oricine ai fi (chiar m-aș bucura să te cunosc), pentru ce ai făcut azi, felicită-ți părinții și mulțumește-le din partea mea (iar dacă nu ei te-au învățat lucrurile astea, ești mai vrednic de laudă)! Rămâne cum am stabilit în titlul postării: mai avem o șansă! 
Și, ca să nu rămân dator de-a binelea, îți dedic imaginile ce urmează.