duminică, 9 septembrie 2012

Mai avem o șansă!

Titlul postării de față nu e nicidecum exagerat. De patru ore, de când ni s-a întâmplat "întâmplarea", încă nu mi-am revenit. În lumea cu susu'n jos în care trăim, isprava despre care voi povesti aici pare desprinsă dintr-un roman SF (ținând cont că a avut loc undeva, în spațiul carpato-danubiano-pontic)! Dar să n-o lungim:
Profitând de o duminică din cale-afară de frumoasă, am hotărât în unanimitate să facem o plimbare sus, pe Rarău. Oarecum în criză de timp, am urcat până la intersecția de sub Piatra Șoimului cu mașina, nu cu bocancii. Am parcat, ca de obicei, regulamentar, fără să încurc pe nimeni, nicicum, în triunghiul dintre drumuri, ținând cont că plănuiam să rămânem sus cel puțin trei-patru ore. Peste drum (unul dintre ele, nu contează care), un grup mărișor de tineri tocmai desfăcea bagajele mai mult sau mai puțin culinare, semn că abia ajunseseră. Extragem din portbagaj rucsacii, bețele și restul fursecurilor necesare preumblărilor montane și, tocmai când să pornim spre vârf, zăresc, în mijlocul drumului, un balsam de buze (strugurel sau cum s-o fi numind, din acela care seamănă cu un ruj) nou-nouț, cu aloe vera. În prima fază, recunosc, am avut intenția să-l iau, mai ales că pe vârf bate vântul mereu și, după ceva efort, efectul combinat e că-ți faci pupătoarea zdrențe. Da' cum să-l iau, dacă nu era al meu? Îl pun în spatele mașinii pe o pancartă din acelea inspirate, pline de mesaje mobilizatoare cu focul în pădure și gunoaiele aruncate aiurea (inutile, dealtfel, după părerea mea: care e cu bun simț n-are nevoie de asemenea pancarte iar care e mistreț, mistreț rămâne, chiar de i-ai pune câte un afiș în fiecare brad), cu gesturi largi, doar-doar m-o vedea careva din grupul de peste drum. 
* * *
Până aici a fost introducerea. 
Sărim peste cuprins, care a fost foarte complicat, cu plimbări lungi, flori de colț, pui de viperă, mârlani care erau în stare să-și ducă mașinile până pe antenele de telecomunicații de pe vârf, grătare la Mao cu mulți prieteni, lumină bună, peisaje faine și, în final, regruparea către mașină.
* * *
Aici începe partea cea mai interesantă: încheierea. Când să urcăm în mașină (ATENȚIE! la șapte ore și jumătate de la debarcare), Loredana constată că și-a pierdut banii (fiți fără grijă, nu mulți: câteva hârtii de zece lei) și își aduce aminte ca prin vis că parcă i-au căzut când a coborât din mașină. Mare pagubă! zic. Pornim spre casă și după câțiva metri, rămân mut! (prietenii știu că mi se întâmplă foarte rar...). În ștergătorul din dreapta erau împăturiți frumos banii pierduți! Eu am următoarea explicație: mergând pe principiul sănătos că nici o faptă bună nu trebuie să rămână nepedepsită, posesorul strugurelului cu aloe vera și-a recuperat averea și în compensare a protejat-o pe a noastră.

Străine, oricine ai fi (chiar m-aș bucura să te cunosc), pentru ce ai făcut azi, felicită-ți părinții și mulțumește-le din partea mea (iar dacă nu ei te-au învățat lucrurile astea, ești mai vrednic de laudă)! Rămâne cum am stabilit în titlul postării: mai avem o șansă! 
Și, ca să nu rămân dator de-a binelea, îți dedic imaginile ce urmează.







3 comentarii:

Cornel spunea...

Cunosc pe cineva capabil de un astfel de gest. Nu numai ca e capabil, dar nu poate exista altfel. Intamplarea face ca a fost ieri pe Rarau. I-am trimis un mesaj intrebandu-l daca e el "faptasul" insa nu mi-a raspuns, deh e trecut de miezul noptii. E tizul tau, Ovidiu se numeste si chiar daca nu e el cel care a facut gestul asta frumos atunci avem o sansa in plus fata de cea pe care o acorzi tu, pentru ca, iata, in aceeasi zi cel putin doua persoane ar fi facut gestul asta. Hai ca incet, incet, poate or ajunge si nepotii nostri sa traiasca intr-o tara civilizata...

Avocat Ana Maria DRAGAN spunea...

Frumoasa povestirea dvs. dar din pacate este trista. Trista pentru ca un comportament absolut firesc a ajuns in Romania zilelor noastre sa reprezinte o "rara avis", un gest firesc si uman a devenit atat de rar si cand se intampla parca este iesit din comun, anormal fata de "normalul" in care traim, parca resemnati ca totul este anapoda.
Oricum, felicitari "faptasului" si daca este tanar, cu atat mai mult:)

Anonim spunea...

A fost doar exceptia care confirma regula. Regula noastra dureros de trista, cea care spune "nu, nu mai avem nici o sansa". Mai avem (inca, nu stiu pentru cat timp) o tara cutremurator de frumoasa, de care ne batem joc ranjind. Nu stiu cum am ajuns noi aici, dar am obosit sa caut motivele. Ma bucur insa ca ati avut ocazia sa traiti un moment special astfel. Bucurati-va si voi, sunt extrem de rare, pe cale de disparitie chiar... Dar l-ati meritat, prin omenia voastra. Si ea la fel de rara azi.

Trimiteți un comentariu